Road Rage

User Rating: 0 / 5

Star InactiveStar InactiveStar InactiveStar InactiveStar Inactive
 

 

Un fenomen care apare adesea la fricțiunea atitudinilor diferite față de spațiul public. Dar partea curioasă stă tocmai în prezentarea voit greșită a acestei abordări...

În toate orașele lumii, cu excepție unele orașe din nordul Europei unde datorită politicii de descurajare a traficului au mai scăpat de handicap, dar cu toate acestea nu au scăpat de fricțiuni, mașina a cucerit pas cu pas aproape în întregime spațiul public al orașelor.

În copilăria mea, strada era locul de joacă preferat. În afară de școală, totul se petrecea acolo. Jucam fotbal, elastic, șotron și tot felul de jocuri pe echipe, ale căror nume nu mi le mai amintesc, dar pentru care era nevoie de toți copiii de pe stradă, toate se petreceau în spațiul public. Când circulația s-a întețit, ne-am retras pe trotuar, dar, în afara orelor de vârf, care pe atunci nu aveau acest nume, tot strada era terenul principal de joacă.

Într-o bună zi, strada a fost asfaltată și viteza mașinilor a crescut, iar copiii, evident, nu mai aveau ce căuta pe stradă. Atunci jocurile s-au împuținat, cele de echipă au dispărut ori s-au retras pe maidane mai îndepărtate sau mai greu accesibile...

De atunci, mașina și-a continuat cucerirea teritoriului, s-au tăiat copaci, s-au îngustat trotuare, s-au organizat parcări până și pe ultimele maidane, iar în ziua de azi s-a ajuns la vacarmul de nedescris pe care îl cunoaștem toți, pe benzile auto, între benzile auto, pe trotuare, pe spațiile verzi, în parcările centrelor comerciale, mai puțin în parcările supraetajate construite chiar pentru mașini, unde probabil încă s-ar putea juca șotron...

De câțiva ani, în ecuația asta bine sedimentată, a apărut o necunoscută, o variabilă șugubeață, fluidă și buclucașă, care pare să sfideze puținele reguli pe care mașinile nu le pot sfida - bicicleta. Mică și agilă, găsește mereu loc să se strecoare și nu se oprește aproape niciodată, compensând media orară a mașinii, stricată de opririle dese în trafic, de mai multe ori la același semafor...

https://www.youtube.com/watch?v=et8iEIPhooM

Acest proces de aculturație (pentru necunoscători, aceasta nu înseamnă lipsa de cultură, ci fricțiunea a două culturi diferite) dă fenomenul cu care am început această poliloghie.

Pe de o parte avem regele șoselelor, care consideră că toate sunt făcute pentru el, iar dacă ceva nu-i iese, aceasta e din vina tuturor celorlalți care-i stau în cale, nici vorbă să-i treacă prin minte că și el e parte a aceleiași ecuații și la rândul lui stă în calea altcuiva, iar pe de altă parte bicicleta, care aduce aerul democratizării spațiului public.

Și iată că peste noapte, șoferii trebuie să-l mai împartă cu încă cineva, care le sfidează metehnele, gabaritele, așteptările și prognosticurile...

„Road rage” este, cel puțin pentru o parte din șoferi, metoda necesară și unealta obligatoriu de folosit pentru scoaterea cu orice preț a acestei necunoscute din ecuație. Biciclistul însă, trebuie să supraviețuiască într-un mediu ostil, creat pentru o specie complet diferită, care respiră o atmosferă toxică și care este dotată cu un arsenal de agresare luminoasă și sonoră greu de contracarat...

Alungat de colo-colo, bicicliștii eșuează adesea pe trotuar, sau în marginea drumurilor, în calea pietonilor care ocolesc mașinile (adesea cele personale) parcate pe trotuare... Sigur că pentru pietonul, adesea și șofer, cel puțin de ocazie, și care este obișnuit cu prezența mașinilor peste tot și oricum, biciclistul rămâne variabila supărătoare în această ecuație pentru care nimeni nu caută rezolvare...

Multe din persoanele în vârstă care nu au avut șansa să descopere la timpul potrivit mersul pe bicicletă, văd în aceasta doar o amenințare și sunt complet incapabile să o vadă ca pe o soluție...

Exemplul orașelor nordice arată că schimbarea nu vine numai de la un lider vizionar ci și din flexibilitatea mentalității fiecăruia dintre locuitori, care văd firescul mersului cu bicicleta înaintea reprezentării poziției sociale pe care o oferea odată mașina.

Regândirea spațiului public pe criterii sănătoase readuce orașul la dimensiunea omului și face loc atât mașinii în măsura în care aceasta este cu adevărat necesară, cât și zonelor pietonale, a spațiilor verzi, a unui mobilier urban mai dichisit, odihnește călătorul și oferă tihnă omului chiar în fața casei sale.

Urbaniștii au dezvoltat un întreg arsenal de termeni și concepte menite să combată nefirescul din zilele noastre. Termeni precum „calmarea traficului”, „transport alternativ”, „mobilitate urbană durabilă”, „car free zone” vin să teoretizeze un întreg arsenal de unelte specifice proiectării spațiului public, pentru a readuce în atenție nevoile simple ale omului: liniște, aer, spațiu, verdeață... situații pentru care nu demult nu a fost nevoie de nici o denumire.

Omul urban, victimă a țelurilor sale a ajuns să nu mai vadă simplitatea soluțiilor la îndemână, a bucuriilor simple pe care și le mai permite doar în concedii scumpe, în locuri pe care le numește exotice adesea doar datorită firescului nealungat încă din acestea...