Un oraş pentru oameni

User Rating: 0 / 5

Star InactiveStar InactiveStar InactiveStar InactiveStar Inactive
 

 

Pentru cine nu ştie, în aprilie şi septembrie, de prin 2012 încoace, mii de biciclişti traversează Bucureştiul între parcurile Herăstrău şi Tineretului, cerînd infrastructură specifică de la Primărie şi respect de la ceilalţi bucureşteni.

Încerc să explic de ce consider că marşul bicicliştilor înseamnă mult mai mult decît revendicările lor şi de ce cauza lor priveşte, de fapt, democraţia în ansamblul ei şi un anume model de comunitate pe care aproape toţi ni-l dorim, deşi cei mai mulţi nu conştientizăm sau recunoaştem asta.

Este vorba despre o luptă – de durată, frustrantă şi uneori crîncenă – care se poartă pe mai multe fronturi şi care este reprezentativă pentru viteza de doină cu care societatea românească dansează pe ritmul mult mai alert al istoriei.

  1. Lupta cetăţeanului cu autoritatea. Asta este, în context, lupta cea mai “uşoară”: de principiu, nimeni din Primărie nu se opune construirii de piste, Sorin Oprescu părea să ţină bine de idee, ba cică sunt şi bani – şi totuşi, în şapte ani de mandat Oprescu au apărut pista de pe Buzeşti (parţial distrusă de şoferi) şipista inaugurată de pe Calea Victoriei – vreo doi kilometri de floare cu care, cum am mai spus, nu se face primăvară în mobilitatea urbană. Başca unele piste făcute în batjocură care mai mult îţi puneau viaţa în pericol decît să te ajute.
    Păi dacă Primăria vrea şi poate, de ce nu se face? Henry Ford zicea la un moment dat că, dacă i-ar fi întrebat pe oameni ce-și doresc, aceștia i-ar fi spus ”cai mai rapizi”. El a democratizat ideea de automobil și, la un secol distanță de revoluționarul Ford T, încă nu ne concepem viața fără mașină. Le-aș spune celor de la Primărie, a propos de piste, ”build it, and they’ll come”. Am în spate o legiune de ceea ce putem numi ”bicicliști de duminică/de parc” – oameni care iubesc bicicleta, care au sau și-ar cumpăra una, care ar vrea să meargă la piață sau la serviciu cu ea, dar care se tem să intre pedalînd în traficul rutier.
  2. Lupta românului cu propriile inerții. Asta e cea mai grea și mai îndelungată bătălie. Să amintim aici cîteva dintre locurile comune:
    - la 25 de ani de la finalul unei ere în care o Dacie era un lux și pentru care așteptai cîțiva ani, românii încă au un fetiș pentru automobilul personal. Mașina e, cum s-ar zice, ”valoare”:pentru că drumurile sunt proaste, chiar dacă acolo sunt banii dumneavoastră, visul cel mare rămîne un gipan. Pentru că trenurile gestionate decenii de hoți sunt lente și scumpe, mai bine merg cu mașina mea și pînă la colț, după apă și pîine. Pînă atunci, iau ce-mi permit – una nouă la care plătesc decenii de leasing sau rate, una la mîna a doua, de preferință germană și ”adusă de afară”, ce-o fi – important e să am mașina mea. Iar dacă nu am realmente nevoie de ea, lasă că îmi inventez eu nevoile. Acest tip de mentalitate mai poate fi funcțional în comunitățile mai mici. Într-o metropolă cu trei milioane de oameni mentalitatea asta e și păguboasă, și toxică, și anacronică. Pentru o astfel de – extrem de necesară – schimbare de mentalitate ies eu, personal, în stradă.

- Pistele de pe șosea fac mai mult rău decît bine pentru că îngreunează și mai mult un trafic auto deja infernal. De cînd a făcut-o Oprescu pe aia de pe Victoriei se merge doar bară la bară.Același Oprescu a lărgit Buzeștiul, în plus, doamnelor și domnilor șoferi, dacă nu vă puteți mișca pe axa nord-sud folosind metroul, aveți și un ditamai Magheru la dispoziție. Personal, visez la transformarea Căii Victoriei, cu toate clădirile și locantele ei, într-o arteră pietonală.

- Bicicleta continuă să fie, în opinia multor români, asociată sărăciei: mergi cu bicicleta pentru că nu ai bani să-ți iei mașină, altfel nu se explică. Sau da, bicicleta e bună, dar în parc, ca distracție duminicală. Ce cauți, domnișoară, cu bicicleta pe stradă? (se urlă indignat de la volan). Îi informez, cu această ocazie, pe domnii cu Porsche Cayenne și BMW X6 care defilează și parchează aiurea pe Floreasca și Dorobanți că există biciclete de 10.000 de euro și că acestea pot fi la fel de bine un etalon pentru ”valoarea” lor. Iar celor care încă asociază bicicleta cu sărăcia le mai propun o reinterpretare: Bicicleta reprezintă democratizarea mobilității urbane, pentru că este mai rapidă decît mașinile în traficul supraaglomerat și substanțial mai ieftin de achiziționat, depozitat și întreținut. Pe scurt, e accesibilă aproape oricui.

- Poluarea și congestia. Știu că nu le pasă multor români de poluare, că-s altele mai grave – bucureștenilor, deja obișnuiți și resemnați cu noxele, cu atît mai puțin. Dar v-aș aminti că Bucureștiul era acum cîțiva ani a doua cea mai poluată capitală europeană – după Atena – și că se află în prezent în topurile infame de specialitate printre metropolele lumii. Și v-aș mai aminti că principala sursă de poluare nu o mai constituie cine știe ce mamuți energofagi de la marginea orașului, ci – of, of – traficul auto. Inutil să reamintesc aici că, atît în ce privește decongestionarea traficului cît și în reducerea gradului de poluare mașina reprezintă problema, iar bicicleta – soluția.

Care e legătura cu democrația?
E simplu – trăim încă în ”regimul auto” în care viața urbană și deplasările subsecvente gravitează în jurul mașinii. Așa vede Primăria orașul – ce puțin pînă acum – așa își înțelege majoritatea românilor devenirea, iar reprezentanții aleși ai majorității se conformează. Democrația a fost percepută, pînă acum aproape un veac, în sensul ei literal, de ”putere a poporului” adică de expresie a voinței majorității. După al Doilea Război Mondial nu mai e chiar așa. Democrația în mileniul trei este și trebuie să fie incluzivă – minoritățile, de la cele etnice la cele subculturale – trebuie respectate și protejate, pentru că cetățeni sunt cu toții și drepturile, într-o societate democratică și deschisă, sunt aceleași pentru toți.

De aceea consider că marșurile bicicliștilor, unde o minoritate dinamică – bicicliștii – revedică ”Un oraș pentru oameni” merită atenția altor categorii de cetățeni participanți la viața mobilă a orașului:
- a tuturor pietonilor: pentru că mai multe biciclete în trafic înseamnă un aer mai respirabil, parcuri și trotuare mai libere, substanțial mai multă libertate de mișcare într-un oraș transformat în 25 de ani într-o gigantică parcare;
- a transportatorilor urbani, RATB și taximetre deopotrivă, a ambulanțelor și celorlalte vehicule de utilitate publică: pentru că bicicletele nu vă vor bloca niciodată traficul – mai mult – vă vor ajuta să ajungeți mai repede la destinație, nemaipierzînd orele și benzina cu statul bară la bară;
- a șoferilor – Voltaire zicea că e foarte greu să eliberezi oamenii din lanțurile pe care le iubesc. Mai mulți bicicliști înseamnă drumuri mai libere. Sper să reflectați – mă adresez celor care nu-și pot concepe deplasările fără mașina personală – la faptul că sunteți parte a problemei și că puteți deveni destul de ușor parte a soluției. Renunțarea la drumuri intraurbane cu mașina, drumuri pe care le puteți face cu transportul public, pe bicicletă sau chiar pe jos ar fi un prim și extrem de binevenit pas. Puteți începe percepîndu-i pe bicicliști nu ca pe niște lighioane care vă încurcă/fură drumul, ci ca pe niște oameni care se deplasează altfel pe același drum public cu voi și care sunt vulnerabili în fața caroseriei voastre. Poate le faceți, totuși, un pic de loc.
- a politicienilor cu ambiții edilitare – viziunea voastră despre un oraș respirabil se va reflecta direct în girul pe care-l vom da prin ștampilă.