Cicloturism / 93 Vizualizări

episodul urmator

Tur prin Romania 2010, ziua 2 (VIDEO)

Judetul: Argeș, Sibiu
Punctul de plecare si cel de sosire: Cabana Cumpăna – Cabana Piscu Negru – Cabana Bâlea – Cârțișoara (zonă de campare neamenajată - teren privat)
Perioada cand a fost realizata tura: 31 iulie, sâmbătă
Starea traseului: Asfalt + drum pietruit
Trafic: 56 km trafic intens, 6 km trafic scazut

 

Aceeași zi, povestită (separat) de doi participanți: Răzvan și Stefan U.

Tur prin Romania 2010, ziua 2

de Răzvan

Adica 31 iulie. Eu fiind al dracului de comod dormisem peste noapte in cabana la Cumpana. Bicla am varat-o in subsolul cabanei, unde era centrala termica imbibata in pacura.

Am facut o vizita de buna-dimineata echipei cazate in corturi, pe malul lacului. Si era intr-adevar o dimineata frumoasa, insorita, iti venea sa te sui in sa si s-o tulesti la drum!

Fara prea multa vorba, lumea s-a pregatit si am apucat-o catre capatul de nord al lacului, unde drumul forestier revenea in DN7c. Evident ca am luat-o iar ca-n poveste – cand calare, cand pe jos, ca sa nu rup troaca in hartoape. Pentru data viitoare, iau masuri. Adica viu calare pe ciclocross.

Evident, am ramas in coada. Sa fi fost vreo 11 cand am iesit in sosea si am vazut indicatorul care imi arata obiectivul aventurii: Balea Lac, 28 km.

Bucuros nevoie mare ca am scapat de forestieru lu’ peste iar in fata se desfasoara Soseaua, am pus piciorul pe pedala si am tras sa ajung gasca din urma. Lucru care s-a petrecut in dreptul cabanei Piscu Negru.

Aici lumea pune de-un popas, in frunte cu Dom’ Profesor. Dansul, cu tricoul de fotbalist brazilian si slapi, calare pe cursiera de-o varsta cu noi, a pus mana pe o bere si a luat loc pe o terasa in aer liber, incepand discutia care a ocupat locul I pe afis aceste 3 zile: cine sunt, domne, Spitele Colorate, ce-si propun Ele de la viata si care este demersul oficial ce trebuie facut pentru a fi admis in aceasta secreta Congregatie?

Raspunsuri precum “Vino cu noi si-o sa vezi!” nu l-au lamurit defel pe Prof, care dorea raspunsuri de o exactitate matematica. Dar m-am lamurit ca ii place soseaua, ceea ce ne-a dat ocazia, in lunile urmatoare, sa facem ture in jurul Bucurestiului. La brat cu Inginerul. De altfel, consider ca asta a fost si este marele castig al turei, din punctul meu de vedere: am cunoscut niste oameni simpatici si am facut rost de 2 parteneri de explorari de 2 roti, ceea ce nu-i putin lucru!

Dar deja ma cuprinde nostalgia, sa ne revenim!

Drumul ni se asterne in fata si Il continuam. Urc pentru prima data Transul si senzatia e uluitoare pe bicicleta. Am doar 4 kile de rucsac in spinare, o geanta pe ghidon si una la sa. Ca atare, Hibrida Lollobrigida si cu mine suntem usori si destul de iuti. In contrast, Spitele trag din greu la biclele grele incarcate cu bagaje (unele si cu remorcute sau extrawheel). Ei sunt un bun exemplu ca se poate. Poti sa iei muntele in piept, sa inspiri aerul rece si sa razbati pana in varf, chiar daca, poate, “experienta” si “antrenamentul” nu te recomanda. Trebe numa sa vrei. Si sa iubesti bicicleta si muntele.

Depasim borna dupa borna, peisajul se desfasoara inaintea ochilor, e greu sa alegi intre a te opri la poze si a inainta contra pantei care devine din ce in ce mai serioasa.

Cabana Capra e momentul pentru popasul de pranz. O ciorba si o friptura ne refac rezervele de energie. De la Cumpana plecasem cu 2 litri de limonada energizanta in sticlele de pe cadru. One gone, one to go.

Soarele s-a cam ascuns dupa nori si ceata, traficul e in crestere. Tot felul de tarani motorizati, pe care insa ii ignor cu succes. Si multi, multi biciclisti care iau cu asalt Drumul. In dreptul cascadei Capra ma depasesc Heinz si Rocky Marian.

Urc, fac poze. Iar urc, iar fac poze. Transul urcat in regim de concurs nu cred ca are acelasi farmec. Bine, nici nu sunt eu ala care sa urce la turatie maxima. Pauzele mici si dese, cheia marilor succese. :)

Cota 2000. Oh my fucking God, pana unde am ajuns pe 2 roti!

Tunelul ala lugubru imi mai tempereaza avantul. Catre capatul dinspre Balea, intru intr-o groapa cu roata fatza si fac cunostinta cu pamantul Romaniei. Nimic serios. Pentru mine.

Frig aici sus la Balea. Stau la o bere, profu e deja pe terasa. Pentru ca nu putea sa urce cu foaia mica de 42, de la Capra in sus a fost preluat cu duba unor prieteni ai Spitelor. Dom Profesor, sa nu fii suparat, nu esti singurul care s-a pregatit incomplet pentru tura asta. Stai sa vezi ce urmeaza!

Dau o fuga in spatele cabanei, pozez lacul in jurul caruia fosgaie lumea (am uitat sa zic, era o aglomeratie de nu puteai sa arunci un ac; masinile parcate alandale erau chestia cea mai deranjanta, dupa mine). Surprind si un deltaplanorist care isi ia zborul inspre plaiul insorit al Cartisoarei.

In ultima clipa prind poza de grup in care intra Spitele si cei 3 domni ce li s-au alaturat pentru aste 3 zile (Dom Inginer, Dom Profesor si subsemnatul). La mai multe!

Lumea se pregateste sa inceapa coborarea infernala. Imi gasesc bicicleta cu roata fatza dezumflata. Probabil socul intrarii in groapa aia si-a spus cuvantul. Fiind ciclist cu 2 maini stangi si trusa de scule disparate, capat ajutor iar pana e facuta.

Imi dau drumu la vale dupa ei, dar istoria se repeta Dupa 5 km, raman iar pe janta. E ceva cu valva. Imi exprim zgomotos nemultumirea fata de valvele Presta, pe care nu le sufar. Gasesc 2 ciclisti in drum care imi imprumuta una-alta. Cand sa termin reparatia, rup de tot valva si coborarea se termina.

Dau telefon la “ambulanta”, iar Spitele il trimit dupa mine fix pe Maus. Ii multumesc omului ca, desi statea la un spritz cu prietenii, si-a gasit ragaz sa dea o fuga sa ma agate si pe mine, un ametit care a plecat pe Trans fara sa aiba toate cele de trebuinta in repararea unei pene. Ma rog, o lectie bine de tinut minte si niste greseli de nerepetat.

Am ajuns destul de tarziu in tabara Ciclism.ro si acolo am si ramas. Am primit invitatie in cort, alaturi de Prof si Inginer. Cum puteam sa refuz? Am lasat in plata Domnului rezervarea la pensiune si m-am pregatit de instalare.

Seara la usa cortului cu grupul Spitelor, a trecut in tot felu de discutii. Din care s-a detasat net convorbirea lu Claudiu. Acest domn, fiind intr-o buna dispozitie si cu stilul sau jovial atat de particular, a pus mana pe mobil si l-a sunat pe mentorul sau cicloturistic (domne, nu radeti), Claudiu Moga. Domnu Moga, sper ca n-ati sughitat prea tare pe unde erati, ca v-a tot pomenit omul nostrum, in termeni foarte reverentiosi!

Claudiu Moga se “inzapezise” undeva la vreo suta de km de locul faptei si n-a mai ajuns. Factura la mobil a lu Dom Inginer, cateva zeci de lei. Timpul consumat – mai bine dejuma de ora. Distractia noastra – nepretuita, frate! Am fost pe jos de ras, scurt pe 2.

Dupa care eu, cam sifonat din punct de vedere fizic, m-am retras in cort. Profu si Ingineru au mai continuat sa stea la un pahar de vorba in fata. 2 Oameni de treaba, carora le multumesc si acum pentru amabilitate si pentru ca impartim aceasta pasiune comuna a biciclitului.

 

Tur prin Romania 2010, ziua 2

de Ștefan U.

Sâmbătă, 31 iulie

Astăzi este ziua în care voi cuceri Transfăgărăşanul. În programul turului scrie că plecarea se face la ora 8. Nu cred că va fi vreo zi din cele 2 săptămâni în care să se respecte acest lucru. Până strângem corturile, până mâncăm, deja se face 9:30.

De la Cumpăna până la asfalt, mai mergem vreo 6 km pe drumul forestier care nu este foarte prietenos cu cauciucurile mele.

Începem lunga urcare spre Bâlea Lac. Bogdan ne face un briefing: “Până la Piscul Negru, urcarea este destul de facilă, nimic ieşit din comun. Apoi de la Piscul Negru până la Capra începe greul. Iar ultima parte de la Capra până sus la Bâlea e crimă curată.” OK, să-i dăm bătaie.

Cum nu toţi mergem în acelaşi ritm, ne dăm ca loc de întâlnire Cabana Capra. Pe Dragoş îl pierdem în scurt timp, el luând-o în faţă.

Pe partea sudică asfaltul este uneori foarte prost, alteori excelent, iar acest lucru este un factor ce afectează viteza de urcare. Observ că, unde calea de rulare este proastă, viteza medie scade cam cu 2 km/h. Dar deja încep să intru în detalii statistice, deşi mi-am propus de la început ca această ieşire să fie una relaxantă, de vacanţă, fără întreceri şi fără cifre.

Lumea nu mai vorbeşte aşa mult acum, pentru că deh, urcatul e mai greu. Nici nu mai bag în seamă deja obişnuitele mele dureri de spate. Ştiu că or să treacă.

Eu cu Florin ajungem la Piscul Negru unde oprim la un mic magazin de pe marginea drumului, pentru alimentare cu ceva sărat şi cu ceva dulce. În scurt timp apar şi ceilalţi, unul câte unul. Mica pauză se transformă într-una mare. Doar suntem în vacanţă, nu? Îngheţată şi bere, armele ciclistului amator.

Laurenţiu are gânduri de autostop până sus, pentru că nu mai poate merge cu cursiera veche şi bagaje, ceilalţi văd că vor să mai zăboveasă, iar eu simt nevoia să mă mişc.

Deja stau de prea mult timp. Aşa că plec mai departe împreună cu Florin. Nu oprim numai pentru alimentare cu apă de la izvoare. La cota 1285, la popas, opresc pentru a-mi pune căştile pe urechi – simt că urcarea devine mai grea, aşa că încerc din nou şmecheria cu muzica pentru a ţine ritmul. Funcţionează. Drumul începe să devină spectaculos. Tuneluri, serpentine, urcare fără oprire şi privelişti ce te lasă mut. Un uriaş nemuritor, Făgăraşul.

Ajungem destul de repede la Capra, unde Dragoş şi-a pus bicicleta la vedere lângă omuleţul de piatră. Se pare că a ajuns de jumătate de oră aici. Ne punem şi noi la masă – avem nevoie de energie pentru restul urcării.

Echipa se măreşte, pentru că ni se alătură încă două spiţe venite cu maşina până aproape de Capra – Daniel şi Vali. Sosesc şi ceilalţi şi aflăm că Laurenţiu a cedat până la urmă şi a luat o maşină pentru a termina urcarea. Dar să nu mai spunem la nimeni.

Stăm cam o oră jumătate până luăm masa şi ne facem siesta, Marian scrie în carneţel, iar la 14:00 ne hotărâm să o luăm din loc. De acum începe greul adevărat. Greu, dar frumos. Pot zice, fără să mă gândesc de două ori, că asta este cea mai frumoasă urcare pe care am făcut-o. Ar fi fost şi mai frumos dacă aş fi avut instalat pe creier Adobe Photoshop, astfel încât să şterg din pozele minţii grătarele de pe margine. Ne regrupăm de câteva ori pe traseu, iar la ora 16:20 suntem la intrarea în tunelul de la Bâlea, punctul de final al urcării.

Frontale, luminiţe, leduri şi intrăm în bezna tunelului lung pe aproape un kilometru. Înfricoşătoare experienţă, dar în acelaşi timp faină. Cu toate luminile montate, tot nu vezi mare lucru, decât când ai în spate o maşină. Dar nici acest lucru nu e liniştitor, pentru că tunelul este îngust şi şoferii nerăbdători de a ajunge la marea atracţie de pe partea celalaltă.

Ceea ce mă face să deschid subiectul Bâlea Lac. Incredibilă aglomeraţia de acolo. Claie peste grămadă, maşini şi oameni. De la liniştea totală a munţilor intri dintr-o dată în Piaţa Obor. Locul în sine este superb, nu ştiu însă dacă să mă bucur de atracţia pe care o naşte printre turişti sau nu. De fapt, problema cred că stă în infrastructura locului, nu în cei care se duc acolo.

E plin de ciclişti care au făcut urcarea pe partea nordică, de la Cârţişoara. Multă lume cunoscută. Rămân vreo 2 minute nemişcat, privind lacul, uitând de toate.

E destul de frig aici şi, pentru că ştiam că voi îngheţa pe coborâre, iau pe mine pantaloni lungi, polar şi pelerina de ploaie ca să nu treacă vântul. Pornim în jos, spre Cârţişoara. Mergem mai repede ca maşinile, dar impresionează Bogdan, care se duce ca fulgerul, cu tot cu remorca lui. Şi mai surprins rămân atunci când mă depăşeste un tandem. Nebuni, frate.

Spre deosebire de restul, eu mă opresc la puncte de belvedere să admir peisajul. E totuşi prima mea oară pe Transfăgăraşan. Nu vreau să plec fără amintiri. Toată coborârea celor 30 de kilometri a durat puţin peste jumătate de oră. Odată cu scăderea altitudinii şi ieşirea din nori, iarna s-a transformat în vară, aşa că am fost nevoit să arunc înapoi în rucsac toate hainele puse pe mine sus la Bâlea.

Rămas în urmă, mă descurc uşor să găsesc tabăra ciclim.ro, acolo unde are loc întâlnirea anuală a comunităţii pe două roţi din România. Ridicăm corturile, facem o baie în pârâul rece şi mai socializăm un pic. Echipei i se mai alătură două persoane: Iuliana şi Radu. Stăm un pic în jurul focului de tabără şi cam asta a fost cu întâlnirea. Marian scrie în carneţel.

Video-uri Similare